Am întâlnit mulţi oameni mari care trăiesc şi se comportă ca şi cum ar fi fost din totdeauna purtători de pantaloni lungi. Această specie este super ancorată în realităţile lumii.
În primul rând ştiu ce urmăresc, ştiu ce-şi doresc, ştiu ce vor face în următorii ani, mereu sunt în controlul vieţii lor, a situaţiilor care se ivesc. Iar în realţiile cu ceilalţi sunt formali, atenţi, stresaţi de atenţi ca nu cumva să fie surprinşi în umanitatea lor ruşinoasă.
Aceşti cabotini, suntem noi în momentele în care uităm de efemeritatea fiinţei, de banalitatea individuală, de non sensul gesturilor noastre. Despre aceste lucruri vorbeşte extraordinarul Pär Lagerkvist, în romanul său intitulat Piticul.
Antiteza dintre om şi pitic pe care o propune scriitorul suedez, evidenţiează în tuşe stridente aspiraţiile absurde ale fiinţei umane, orgoliile, prostia, limitările, lăcomia. Importanţa pe care ne-o dăm din perspectiva piticului este nejustificată, deoarece în imensitatea lumii noi nu contăm.
Nu ştiu dacă piticul are dreptate, ori ba, dar cruzimea lui şi lehamitea pe care o are până şi faţă de propria persoană mă răscoleşte şi mă îndeamnă să-i ascult vocea gravă şi nepărtinitoare.
Filmul El camino de los ingleses ( tradus în româneşte de această dată oarecum mai inspirat, după varianta americană Summer Rain ) este o producţie spaniolă în regia lui Antonio Banderas, realizată în anul 2006.
În România a fost prezentat în avampremieră în mai-iunie 2007 în cadrul TIFF, la Cluj iar ulterior în septembrie promovat în cinematografele din ţară.
Am avut ocazia să-l vad chiar în avampremieră, atras mai mult de ideea de a-l “vedea” pe Banderas şi în postura de regizor, (aflat deja la al doilea film, după Crazy in Alabama ‘99) nu numai de mariachi, spion, sau macho pe plaje însorite făcând reclame la parfumuri. » citeste mai departe
Azi nu am să scriu nimic. Vreau doar să vă amintesc că în urmă cu 63 de ani în urma lansării bombei atomice de către americani, la Hiroshima şi câteva zile dupa, la Nagasaki, au murit 140.000 respectiv 80.000 de oameni nevinovaţi. În următorii ani, numărul morţilor a crescut, datorită efectelor radio-active.
În calendarul ortodox azi e şi sărbătoarea ce poarta numele Schimbarea la Faţă. Coincidenţă sau nu…adevărul e că după acest eveniment trist, lumea n-a mai fost aceeaşi şi feţele ei se schimbă poate mult prea des.
Atât azi. Doar subscriu mesajului piesei lui Lennon. Give peace a chance!!!
Ziua de ieri, 4 august este marcată de un eveniment important în lumea muzicii de jazz, dar nu numai. În urmă cu 107 se năştea în New Orleans cel ce avea să devina unul dintre primii staruri de culoare din lumea americană Louis Armstrong. » citeste mai departe
Nu ştiu câţi dintre români ştiu sau măcar au auzit vreodată de Fabrizio De Andre, unul dintre cei mai mari cant-autori italieni din toate timpurile. Mărturisesc sincer că nici eu, spre ruşinea mea, până în urmă cu vreo 2 ani, nu ştiam nimic despre ce înseamnă acest om şi mai ales muzica lui. L-am descoperit în Italia, la cursul estival al unui profesor, curs ce avea ca tema relaţia dintre poezie şi muzică. Unul dintre punctele de referinţă a fost şi creaţia acestui cant-autor, Fabrizio De Andre.
Artistul s-a născut în Genova în 1940 şi a făcut parte dintr-o familie de înaltă clasă, împreună cu care s-a refugiat in Piemont, in timpul războiului, tatăl său fiind un cunoscut militant în rândul mişcării anti-fasciste. Revine în Genova unde îşi va face toată formarea şcolară, inclusiv Universitatea de Drept, pe care însă nu o termină. Este pasionat de muzică de timpuriu şi studiază vioara, chitara şi cântă jazz împreună cu diferite trupe locale.
Tot din seria “Ce faci în seara asta…?Hai la film…!!” mi-am amintit că prin primăvara mea clujană am văzut filmul despre care vreau să vă vorbesc un pic azi.
Restul e tăcere semnat Nae Caramfil. In primul rând, titlul m-a atras foarte tare pentru că îmi părea că sună aşa…foarte pretenţios, impozant…eram curios să văd ce se ascunde de fapt în spatele acestui clişeu. » citeste mai departe
După ce am fost la lansarea albumului Esarfa Best of vol1, de laOradea, în cetate, am reuşit să-mi şi achiziţionez albumul şi după ce l-am tot ascultat în linişte ( vorba vine…de fapt, la maxim ) m-am gandit că ar trebui să vă şi scriu câteva cuvinte şi impresii de ale mele. » citeste mai departe
Prin mai, în primăvara acestui an am avut o escapadă berlineză, în timpul căreia am reuşit să mă bucur de o gramadă de lucruri frumoase în oraşul verde, cum imi place mie să numesc capitala Germaniei.
Sincer, dintre tot ce am văzut şi am revăzut cel mai tare m-a impresionat Kaiser-Wilhelm-Gedächtniskirche. Aflată în fostul Berlin de Est( de altfel unul dintre puţinele monumente din această zonă a metropolei) Biserica a fost construită din ordinul Împăratului Wilhelm II în memoria bunicului său Wilhem I, fiind inaugurată in 1895, după 4 ani de muncă pe baza planurilor arhitectului Franz Schwechten, în stilul neo-romanesque. » citeste mai departe
În diminteaţa aceasta mi-am adus aminte de o întâmplare foarte draguţă şi de povestit la nepoţi…da până ajung eu în postura aceea, am sa v-o relatez cu bucurie dumneavoastră.
Se făcea că era prin clasa a 11 a cred, şi avea lucrare anunţată de mult, la Istoria Jazz-ului, despre Benny Goodman, faimosul clarinetist. Ei bine, unul dintre colegii mei, bine pregătit(sufleteşte…) pentru acest test, s-a gândit că dacă tot nu prea i-a fost dragă biografia vieţii muzicale a “Swing ’s Senior Stateman“, măcar să-şi arate în altfel admiraţia faţă de el, aşa că a umplut vreo 2 pagini numai şi numai cu numele lui Benny Goodman, scris într-o perfecţiune impecabilă şi ireporşabilă, sigur în speranţa că macar 5-ul îl va primi…
Eu nu mai îmi amintesc dacă acest i-a mai fost oferit sau nu…eventual îmi aştept dintre foştii colegi(şi nu numai) să comenteze…
Până atunci, hadeti să ne delectam cu un clip al lui Benny Goodman, Benny Goodman, Benny Goodman…
Aruncasem o privire asupra evenimentelor care marchează ziua de 28 iulie. Mi-au atras atenţia mai multe printre care moartea lui Vivaldi sau a lui J.S Bach , scântei ale Primului Război Mondial sau altele legate de Razboiul din Vietnam…etc. Totuşi nu aş vrea să încep această ultimă săptămână din iulie chiar aşa de trist, şi m-am gândit că ar fi mai bine dacă v-aş vorbi despre o altă personalitate-personaj, Cyrano de Bergerac, de la a cărui moarte se împlinesc chiar azi mai bine de 350 de ani.
Cyrano de Bergeracs-a născut în 1619 in Franţa într-o familie cu vechi rădăcini pariziene. A fost o personalitate ilustră care s-a remarcat prin talentul său literar, artistic, duelistic, militar devenind în timp un personaj datorită binecunoscutului său nas mare, amănunt surprins de toţi cei ce aveau să-l creeze ulterior, ca personaj.
