In Burges, este unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima perioadă, dar ştiu că o afirmaţie de genul acesta nu este suficient de convingătoare, or eu doresc să vă stârnesc cel puţin curiozitatea. Aşa că am să vă mai spun că avem de-a face cu 2 criminali profesionişti londonezi care se teleportează pentru un job într-un orăşel din Belgia, neatins parcă de urmele civilizaţiei moderne.
Dar să vă mai spun despre criminali, căci personajele lor mi-au plăcut în mod special. Un criminal este cult, sofisticat, inteligent, iar celălalt este anost, ba chiar enervant, lipsit de calităţi, paranoic, nevrotic, histrion, şi desigur enervant, despre al 3-lea criminal nu vă spun nimic, e bestial, promit!
Pe firmament se mai perindă un pitic care se droghează şi care joacă în filme, o tânără frumoasă care se pretinde actriţă, alături de câteva scene dure, un pic de sânge sau mai mult, violenţă am zis, şi pe ici pe colo niţel erotism, sau ceva de genul. Ce să vă mai spun, merită văzut, promit!
La aşa vin se pretează o muzică pe măsură, recomandarea enologului pentru acest tip de vin este o voce bătrâna, seacă, fragilă aidoma fiinţei umane, dar plină de caracter, precum cea a maestrului Sting.
Caracterizare: Este un vin rosu dmisec, intens colorat si corpolent. Maturitatea în butoaie noi de stejar de capacitate mică timp de 12 luni a determinat dezvoltarea de arome fine de prune uscate completate de taninuri delicate şi tente vanilice.
Am hotărât să-mi povestesc întâlnirile cu prietenii mei, strugurii. Pe cei de azi i-am cunoscut sub luna iulie. Era seară, iar căldura apăsătoare a zile încă se mai simţea. Între timp vrăbioara sfârâia sub gratarul încins cu lemn de stejar, iar prietenii îşi făceau apariţia fiecare din ei cu câte o minunăţie de vin.
Am remarcat Fetească Neagră produs de Cramele Halewood, miasmele au fost înălţătoare, iar combinaţia a fost aproape perfectă. Am întrebat audienţa, iar cei de faţă s-au declarat cuceriţi, încercaţi şi voi.
N-am să vă povestesc prea mult ca să nu ştirbesc din farmecul filmului. Criticii de film găsesc asemuiri care mai de care mai interesante, la un moment dat se vehicula ceva legat de Dostoievski, crimă, pedeapsă…
Oricum miza este serioasă, ca să trăieşti bine trebuie să ucizi! Până la urmă suntem animale, ce dumnezeu, e o îndeletnicire naturală ne şopteşte Woody. Şi pentru că nici eu nu sunt mai serios, mă întreb: face Woody vreo aluzie voalată la războiul ăsta stupid, contrafăcut, imoral, inutil în care USA s-a încropit?
Filmul e banal, măcar cu asta sunt de acord toţi criticii, şi eu cred că-i aşa. Woody a cam obosit să se facă plăcut, nici un clown, nici o scamatorie regizorală, plat dar realist. Dacă vor fi capabili Colin Farrell şi Ewan McGregor, mă rog personajele lor, să ucidă întru atingerea unor obiective materialiste rămâne de văzut.
Deznodământul e unul biblic, în general trădătorii sfârşesc aidoma lui Iuda, oare cum vor sfârşi personajele lui Woody? nu eşti curios?
Şi pentru că numai ce am revenit din ţinuturile Wales (Ţara Galilor) sunt oarecum nerăbdător să vă împărtăşesc impresiile, experienţa. Nu cred că există o modalitate mai frumoasă de-a vă împărtăşi bucuria trăită decât prin muzica fragilă a lui Duffy care într-un fel este parte din peisajul mirific al ţinuturilor Wales.
Întindeţi-vă şi relaxaţi-vă, scoateţi-vă pantofii şi lăsaţi-vă conduşi de muzică prin cotloanele înguste ale imaginaţiei, ale amintirilor plăcute.
Am întâlnit mulţi oameni mari care trăiesc şi se comportă ca şi cum ar fi fost din totdeauna purtători de pantaloni lungi. Această specie este super ancorată în realităţile lumii.
În primul rând ştiu ce urmăresc, ştiu ce-şi doresc, ştiu ce vor face în următorii ani, mereu sunt în controlul vieţii lor, a situaţiilor care se ivesc. Iar în realţiile cu ceilalţi sunt formali, atenţi, stresaţi de atenţi ca nu cumva să fie surprinşi în umanitatea lor ruşinoasă.
Aceşti cabotini, suntem noi în momentele în care uităm de efemeritatea fiinţei, de banalitatea individuală, de non sensul gesturilor noastre. Despre aceste lucruri vorbeşte extraordinarul Pär Lagerkvist, în romanul său intitulat Piticul.
Antiteza dintre om şi pitic pe care o propune scriitorul suedez, evidenţiează în tuşe stridente aspiraţiile absurde ale fiinţei umane, orgoliile, prostia, limitările, lăcomia. Importanţa pe care ne-o dăm din perspectiva piticului este nejustificată, deoarece în imensitatea lumii noi nu contăm.
Nu ştiu dacă piticul are dreptate, ori ba, dar cruzimea lui şi lehamitea pe care o are până şi faţă de propria persoană mă răscoleşte şi mă îndeamnă să-i ascult vocea gravă şi nepărtinitoare.
Filmul El camino de los ingleses ( tradus în româneşte de această dată oarecum mai inspirat, după varianta americană Summer Rain ) este o producţie spaniolă în regia lui Antonio Banderas, realizată în anul 2006.
În România a fost prezentat în avampremieră în mai-iunie 2007 în cadrul TIFF, la Cluj iar ulterior în septembrie promovat în cinematografele din ţară.
Am avut ocazia să-l vad chiar în avampremieră, atras mai mult de ideea de a-l “vedea” pe Banderas şi în postura de regizor, (aflat deja la al doilea film, după Crazy in Alabama ‘99) nu numai de mariachi, spion, sau macho pe plaje însorite făcând reclame la parfumuri. » citeste mai departe
Azi nu am să scriu nimic. Vreau doar să vă amintesc că în urmă cu 63 de ani în urma lansării bombei atomice de către americani, la Hiroshima şi câteva zile dupa, la Nagasaki, au murit 140.000 respectiv 80.000 de oameni nevinovaţi. În următorii ani, numărul morţilor a crescut, datorită efectelor radio-active.
În calendarul ortodox azi e şi sărbătoarea ce poarta numele Schimbarea la Faţă. Coincidenţă sau nu…adevărul e că după acest eveniment trist, lumea n-a mai fost aceeaşi şi feţele ei se schimbă poate mult prea des.
Atât azi. Doar subscriu mesajului piesei lui Lennon. Give peace a chance!!!
Ziua de ieri, 4 august este marcată de un eveniment important în lumea muzicii de jazz, dar nu numai. În urmă cu 107 se năştea în New Orleans cel ce avea să devina unul dintre primii staruri de culoare din lumea americană Louis Armstrong. » citeste mai departe
Nu ştiu câţi dintre români ştiu sau măcar au auzit vreodată de Fabrizio De Andre, unul dintre cei mai mari cant-autori italieni din toate timpurile. Mărturisesc sincer că nici eu, spre ruşinea mea, până în urmă cu vreo 2 ani, nu ştiam nimic despre ce înseamnă acest om şi mai ales muzica lui. L-am descoperit în Italia, la cursul estival al unui profesor, curs ce avea ca tema relaţia dintre poezie şi muzică. Unul dintre punctele de referinţă a fost şi creaţia acestui cant-autor, Fabrizio De Andre.
Artistul s-a născut în Genova în 1940 şi a făcut parte dintr-o familie de înaltă clasă, împreună cu care s-a refugiat in Piemont, in timpul războiului, tatăl său fiind un cunoscut militant în rândul mişcării anti-fasciste. Revine în Genova unde îşi va face toată formarea şcolară, inclusiv Universitatea de Drept, pe care însă nu o termină. Este pasionat de muzică de timpuriu şi studiază vioara, chitara şi cântă jazz împreună cu diferite trupe locale.
