N-am să vă povestesc prea mult ca să nu ştirbesc din farmecul filmului. Criticii de film găsesc asemuiri care mai de care mai interesante, la un moment dat se vehicula ceva legat de Dostoievski, crimă, pedeapsă…
Oricum miza este serioasă, ca să trăieşti bine trebuie să ucizi! Până la urmă suntem animale, ce dumnezeu, e o îndeletnicire naturală ne şopteşte Woody. Şi pentru că nici eu nu sunt mai serios, mă întreb: face Woody vreo aluzie voalată la războiul ăsta stupid, contrafăcut, imoral, inutil în care USA s-a încropit?
Filmul e banal, măcar cu asta sunt de acord toţi criticii, şi eu cred că-i aşa. Woody a cam obosit să se facă plăcut, nici un clown, nici o scamatorie regizorală, plat dar realist. Dacă vor fi capabili Colin Farrell şi Ewan McGregor, mă rog personajele lor, să ucidă întru atingerea unor obiective materialiste rămâne de văzut.
Deznodământul e unul biblic, în general trădătorii sfârşesc aidoma lui Iuda, oare cum vor sfârşi personajele lui Woody? nu eşti curios?
Filmul El camino de los ingleses ( tradus în româneşte de această dată oarecum mai inspirat, după varianta americană Summer Rain ) este o producţie spaniolă în regia lui Antonio Banderas, realizată în anul 2006.
În România a fost prezentat în avampremieră în mai-iunie 2007 în cadrul TIFF, la Cluj iar ulterior în septembrie promovat în cinematografele din ţară.
Am avut ocazia să-l vad chiar în avampremieră, atras mai mult de ideea de a-l “vedea” pe Banderas şi în postura de regizor, (aflat deja la al doilea film, după Crazy in Alabama ‘99) nu numai de mariachi, spion, sau macho pe plaje însorite făcând reclame la parfumuri. » citeste mai departe
Tot din seria “Ce faci în seara asta…?Hai la film…!!” mi-am amintit că prin primăvara mea clujană am văzut filmul despre care vreau să vă vorbesc un pic azi.
Restul e tăcere semnat Nae Caramfil. In primul rând, titlul m-a atras foarte tare pentru că îmi părea că sună aşa…foarte pretenţios, impozant…eram curios să văd ce se ascunde de fapt în spatele acestui clişeu. » citeste mai departe
Aruncasem o privire asupra evenimentelor care marchează ziua de 28 iulie. Mi-au atras atenţia mai multe printre care moartea lui Vivaldi sau a lui J.S Bach , scântei ale Primului Război Mondial sau altele legate de Razboiul din Vietnam…etc. Totuşi nu aş vrea să încep această ultimă săptămână din iulie chiar aşa de trist, şi m-am gândit că ar fi mai bine dacă v-aş vorbi despre o altă personalitate-personaj, Cyrano de Bergerac, de la a cărui moarte se împlinesc chiar azi mai bine de 350 de ani.
Cyrano de Bergeracs-a născut în 1619 in Franţa într-o familie cu vechi rădăcini pariziene. A fost o personalitate ilustră care s-a remarcat prin talentul său literar, artistic, duelistic, militar devenind în timp un personaj datorită binecunoscutului său nas mare, amănunt surprins de toţi cei ce aveau să-l creeze ulterior, ca personaj.
Undeva la un pol opus recomandării colegului Candid, eu vă propun, absolut perfect-complementar, o întoarcere de câteva secole bune, în vremea lui Haendel, a muzicii ca mod de existenţă, a aerului nepoluat(!!!),într-o lume în care multe doamne, mai ales, visează să fi trăit răsfăţate de nobili, în mătăsuri scumpe…(bine, multă lume uită, sau nu ştie un amănunt important legat de mireasma de multe ori insuportabilă de la palatele si castelele lipsite de normele elementare de igienă…ma rog…sa visăm deci…)
FARINELLI….sau Il castrato, o producţie italo-belgiano-franceză (1994) în regia lui Gérard Corbiau ne prezintă imaginea lumii muzicale europene din secolul XVIII prin prisma vieţii legendarului castrat, solist de opera- Carlo Broschi, cunoscut sub numele de Farinelli.
Imaginaţi-vă ce face omul miercurea? Păi ce sa facă, se duce la cinema, da, şi ce vizionează? Eh, mai contează?
Aşa că m-am lăsat prins de meandrele simplei afectări. Bineânţeles că în viaţă trebuie să te dedai şi chestiilor ad-hoc, altfel apropiaţii îţi vor reproşa că eşti plicticos şi banal.
Şi acum, după cum v-am obşnuit, ar trebui să las prostiile şi să trec la impresii, nu?
Păi, uite ce văzui eu din rândul 5 extrema dreaptă. La un moment dat se făcu beznă, muzică a la James Bond se dezlănţui din difuzoarele dosite în nu mai ştiu ce unghere. Apoi apăru o lumină distrugătoare, cu jocuri de culori care se topeau una într-alta. Cam atât văzui, că-mi uitasem ochelarii destinaţi depărtării, şi asta uita-i să vă spui. Iar nevastă-mea, draga de ea, Dumnezeu să o ţină tare, mă ţinea la curent cu ce se mai întâmplă.
Dacă mi s-ar cere să fac un rezumat aş spune că-i vorba despre un agent tocilar şi o femeie frumoasă, m-ai mult nu se pretează, pe bune!
Iar pentru toţi cei care trăiesc drame cumplite, şi aici nu mă refer la complexaţi, ori rataţi, ci efectiv la cei care suferă de pe urma accidentelor cosmice, recomand o porţie de ciocolată amară pentru că-s făcute să-ţi trezească perspective strălucitoare
Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus un film despre ciudăţeniile lumii, despre noi înşine surprinşi în momentele cele mai intime de-un obiectiv abscons. Acţiunea filmului este interesantă pentru că se petrece la sfârşitul anilor 50 având-o pe minunata Nicole Kidman în rolul fotografului Diane Arbus.
Sau la recomandarea lui Vlad puteţi viziona Molier. Mai multe despre acest film aici!
Nu mai îmi amintesc exact, dar undeva între iarna şi primavara clujana, într-o seară cu program studenţesc de tip ad-hoc ( “ce faci în seara asta?” “nimic ok…hai la film!”) am vazut un film foarte draguţ – Moliere…
Mă pregatisem spiritual de ceva vreme să merg la filmul acesta deoarece avea un afiş boem, era film francez, de nume…nici nu mai vorbim. Am paşit pe culoarele cinematografului oarecum “setat” să vad un film serios, cu aspecte relevante din viaţa şi creaţia dramaturgului francez…big mistake!.
Înca de la primele “acorduri” ale filmului esti introdus într-o atmosfera relaxata, un pic murdara, dar caracteristica pentru mediile în care se desfăşura comedia de burg de secol XVII şi te captează făcându-te parcă, parte din auditorul lui Moliere.
Nu e week-end, nu e nici candid, dar trebuie sa va spun despre un film. L-am vazut acuma seara, se numeste The Human Stain, e din 2003, vechi, atat de frumos incat probabil l-ati vazut majoritatea, asa ca amintesc de el ca sa il vedeti si cei care nu l-ati vazut, sau sa il revedeti, de ce nu.. Dar, asa cum ar spune candid “il recomand cu caldura”.
Joaca Anthony Hopkins, Nicole Kidman si frumosu ala din Prison Break..
Ok, simt ca eu NU m’as uita la film daca mi-ar facea cineva o prezentare de asta, asa ca mai spun ca e realist , despre oameni cu scheleti in dulap, Rated R (17+) for language and sexuality/nudity , dar este decent sa stiti. Autorul cartii care sta la baza filmului a castigat premiul Pulitzer.
Multe cuvinte si tot nu am spus nimic, dar sa stiti ca e unul dintre filmele alea…
Unul dintre evenimentele cele mai importante care au marcat luna iunie a fost fara doar si poate Festivalul Internaţional de Film Transilvania,de la Cluj Napoca, aflat deja la o frumoasa ediţie cu numarul 7.
Deşi mă luptam cu timpul şi timpurile(azi, cuvantul cheie -TIMP) prin zilele acelea, am făcut tot posibilul să nu ratez macar ceea ce ţinea “capul de afiş”; unul dintre filmele la care am ales să merg a fost “Les temps qui changent” ,într-o seară dedicată frumoasei dive Catherine Deneuve, şi bineînteles în prezenţa dumneaei.
Doar simplul fapt că e un film francez avea să-i asigure ,oarecum, o mai mare şansă la aprecierile ochilor mei critici, cunoscută fiind (de …cunoscuţi ) pasiunea mea pentru filmul francez (fosta mea doamnă profesoara de franceză ar fi tare mândră să audă asta…).
